Hai!

Isus l-o strigat pe Nicodim, noaptea, la șpațir,
și pe ucenici i-o chemat, rând pe rând, pe hotar.

Da’ sfintele muieri n-o avut trebuință de chemător,
nici de vorbe bugăte, nici de făgădău.
Ele știau mintenaș,
simțeau în inimă — musai El îi Unsul.

L-or urmat, fără larmă, fără sfadă.

Mulți însă s-or strâns ca la bâlci,
să-L înceluie, să-I scoată șpilul:
cum o făcut bugăt din doi colopaci de pită
și-un blid de pește,
cum o știut unde-i eleșteul plin,
ori peștele cu bănuț în gură.

Un ficior bogat, cu straie fercheșe,
s-o apropiat și-o întrebat:
„Cum îi cu Împărăția?
Care-i cheia? Care-i temeiul?”

I-o zis:
Vinde tătă, slohodă-le,
și Hai!

Și-am rămas noi amu cu ce?

Cu catedrale cât piramida lui Keops,
cu palate pentru gazde mari,
cu șopru și șpais pline,
cu vorbe bugăte și duh puțin.

Am uitat loghionul, am pierdut șpilul.

El îi Cortul.
El îi Templul.
Nu din piatră, nu din boltă și glasvand,
ci din trup — viu.

S-o întrupat în pântece sfânt,
cu suflu de Duh,
și-o cortuit între noi.

Și-o zis că și noi vom fi corturi mici,
nu șoproane goale,
ci pline de slavă,
ca la Ierusalimul lui Solomon,
când Sfânta Sfintelor tremura de prezență.

Inima — nu piatra — îi Sfânta Sfintelor.

Acolo musai să locuiască
tătă Dumnezeirea.

No, amu ascultă glasul
și Hai!!!